Te simt așa aievea-n mireasma primăverii...
Și înțeleg preabine că Tu însemni Speranță!
În ghiocei ce strigă triumful învierii...
În raza ce destramă zăpada ca pe-o zdreanță...

În mugurii ce crapă pe ramuri dezmorțite –
Parc-ai trezi o lume: Exist-o viață nouă... ! –
În mieii care zburdă... în florile iubite,
Ce din potire-și varsă cristalele de rouă...


Te simt așa aievea în verile aprinse...
Și mângâierea-Ți caldă trimisă printr-o rază.
Și-n nopțile senine, pe bolțile întinse,
În stele Îți simt ochii ce lumea ne veghează...

Atunci Te simt mai mare, cuprins de-o scumpă frică...
Și doru-n mine crește... ființa mea Te-așteaptă...
Și-n furnicarul lumii mă văd ca pe-o furnică,
Gustând a Ta dulceață dintr-o cireașă coaptă...


Te simt așa aievea și-n visele de toamnă,
Când pe cărare-n foșnet plâng frunze-n agonie...
Când înțeleg viața pe-acest Pământ ce-nseamnă,
Tânjind la darul vieții ce-o voi trăi-n vecie...

Te simt, Parfum pe ramuri gemând de-atâta roadă... –
Gutuile de aur ce-atârnă prăfuite –
Și înțeleg că-i timpul ca rodul să se vadă
Și-n ramul meu, o, Doamne... că timpu-i pe sfârșite...


Te simt așa aievea și-n iernile curate,
Privind în sus mirajul ce ninge peste mine...
Te simt și în troiene de oameni neumblate,
Spunându-mi parcă-n taină ca sfânt să fiu ca Tine...

Dar parcă văd și-o lume încătușată-n gheață –
Mi-e milă... și, privind-o, mai mult mă chinuiesc...
Eu simt că doar Iubirea mă ține în viață,
Iar Tu fiind Iubirea, prin Tine viețuiesc... !


Te simt așa aievea... căci Tu exiști în toate –
Acei ce nu Te află nici nu Te-au căutat... !
Când inima Te strigă, să fugi... o, nu se poate,
Căci Tu de omul sincer Te vei lăsa aflat... !


Eu simt că omenirea azi mersul își grăbește...
Și-n alergarea vieții e gălăgie multă.
Dar El ’n-atâtea feluri și astăzi ne vorbește –
Tu, dacă ai ureche de auzit, ascultă... !

Amin.